Scurta povestire autobiografica despre relatia copil-mancare

Astazi e o zi prea incarcata de amintiri ca sa nu ma pot gandi la inceputurile relatiei mele cu mancarea. Desi nu realizam la acea vreme era mult despre mancare in jurul mei. De la povestirile cu bunica ce se pare ca in loc de mancare ne facea scovergi ( si totusi cele mai frumoase amintiri din copilarie sunt despre farfuriile alea cu scovergi si libertatea de a alerga pe ulita toata ziua) pana la relatia mamei mele cu mancarea, relatie pe care n-am inteles-o pana spre 20 de ani incolo.

Din experienta proprie pot spune ca cele mai mari traume care i se pot crea unui copil in relatia cu imaginea sa corporala si cu mancarea pornesc de la vorbele spuse de cei din jurul lui. Daca e vorba despre parinti cuvinte de genul:

– uita-te si tu ce te-ai ingrasat, ce burta ai…
– nu ai voie sa mananci cu paine
– ai genunchii urati, trage rochita mai jos
– eu (ca adult) ma ingras de la aer
– n-am mancat nimic azi si totusi ma ingras pe zi ce trece. Al dracului corp ce am..
– nu vreau sa ajungi sa suferi ca mine asa ca ia mana de pe mancare
– grasuta lu’ mama
– x cum poate si tu nu poti
– n-avem probleme cu tine cu mancarea. A-i manca si un …

sau actiuni din partea parintilor de genul:
– mancat pe ascuns
– mancat si vomitat ulterior
– mancat mai putin dietetic decat i se recomanda copiilor
– o sticla de cola ce iese discret din geanta desi cel mic n-are voie asa ceva
– ciocolata sau biscuiti ascunsi prin casa si gasiti de copii

nu fac decat ca cei mici sa nu mai inteleaga nimic nici despre acest balaur numit mancare nici despre cum se pot proteja de el astfel incat sa nu-i astepte o mare nenorocire mai tarziu in viata, intocmai ca pe parintii/mamele lor.

Stiu ca intentiile parintilor sunt intotdeauna bune si ca actioneaza in felul asta din frica si din dragoste fata de copii doar ca toate acestea spuse la o varsta la care copiii ar trebui sa fie lasati sa fie copii si mai putin copii adulti nu-i fac decat ca ulterior in viata sa trebuiasca sa lupte mult pentru a-si sterge toate aceste cuvinte din cap.

Cred ca puterea propriului exemplu, mai putine discutii in casa despre imaginea corporala, despre nemultumirile inerente fata de cum aratam ca adulti, mai multa miscare, mai multe actiuni in familie care sa ne uneasca (altele decate mersul la pizza/mall), punerea accentului pe sanatate mai degraba decat pe aspect, valorizarea intelectului mai mult ar putea sa fie cai de a lupta mai eficient cu obezitatea infantila decat stresul continuu si reprosurile.

Mancatul mult il vad ca prima consecinta a neiubirii de sine. Atunci cand iti pierzi respectul fata de propria persoana iti e mai usor sa faci fata abuzului sub multiplele lui forme. Iar mancatul mult este o forma imediata de abuz. Iar un copil care a crescut in mediu abuziv in momente de panica sau greu, ca adult, isi va reproduce astfel rapid un mediu in care se simte confortabil. Ce liniste, ce usurare…imi e rau din nou. E un rau pe care il stiu. Prea binele asta poate fi debusolant..

Din fericire am reusit sa inteleg in cele din urma ca numarul meu de kilograme depinde de mine si nu de un OZN care actioneaza pe cai oculte. Si am mai inteles ca oamenii nu ne iubesc in functie de cate kilograme avem ci de cum se simt langa noi. Si ca nu trebuie sa raman in medii abuzive din solidaritate sau datorie cu mama mea si sa mananc ca sa pot ramane acolo. Ci ca pot sa ies din ele gandindu-ma egoist la mine. Numai la mine. Sigur inca nu-mi iubesc fiecare particica din genunchii aia urati din copilarie dar daca as putea mi-as saruta fiecare alta particica din mine. Asa apasat si cu drag cat sa tina loc de cateva mii de imbratisari restante pe care inca le mai astept si care inca mai dor.

Nu tin prea bine minte bataile primite dar n-am uitat nici o vorba sau privire aspra. Cuvintele dor si se sting greu. Daca nu reusiti sa motivati un copil cu vorbe incercati cu dragoste. Se zice ca face minuni. Si daca nu-l puteti face sa puna furculita jos incercati sa-l imbratisati. Este posibil ca asta sa fie ingredientul pe care il tot cauta in farfurie.

Hai ca ma duc sa-mi pun un episod din Tom&Jerry. Pe vremea mea si astea erau restrictionate…Va doresc copilarie placuta in continuare, nu stiu de ce dar m-am cam inmuiat un pic...

P.S.Hang on little girls, it gets easier in time!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s